TERRA FIRMA pe cerul Bucureștiului - Zbor cu elicopterul Puma de Ziua Națională

 

Motto:

nu există mod mai frumos

de a promova zborul

decât prin zbor!

 

 

Văzut de la sol, elicopterul este o mașinărie ce intrigă ochiul și mintea, ce pare a-și ascunde cu dibăcie secretele modului în care înfrânge gravitația și se deplasează prin aer. Complet diferit față de un avion, al cărui principiu de zbor putem spune că este deja intrat în cultura populară, elicopterul dezarmează prin lipsa aparentă a aripilor și multitudinea de elici, ridicând semne de întrebare serioase referitoare la felul în care reușește să facă tot ceea ce vedem în diverse ocazii că poate face.

Elicopterul este o mașinărie fenomenală, iar apariția lui pe cerul acestei lumi a schimbat radical fața planetei și a influențat decisiv dezvoltarea civilizației umane, din motive evidente și care nu fac obiectul enumerării sau discutării în prezenta confesiune scrisă.

De ce este aceasta o confesiune scrisă?

Deoarece nu poți cunoaște cu adevărat un lucru până ce nu-l experimentezi, iar să poți afirma că ai ajuns să ai o oarecare cunoaștere referitoare la zborul elicopterului este ceva ce se merită a fi expus cu lux de amănunte. Rândurile ce urmează reprezintă esența celor experimentate, la sol și în aer, la bordul a trei elicoptere Puma, pe timpul celor trei zboruri la care am avut onoarea de a fi pasager: 30.11.2015 – IAR-330 SOCAT nr. 53, 01.12.2015 – IAR-330 Puma NAVAL nr. 142 și 27.11.2016 – IAR-330 L Puma (VIP) nr. 40. Toate aceste zboruri au fost executate în scopul documentării, de la sol și din aer, a pregătirilor pentru formarea și a formării unei părți a dispozitivului aerian ocazionat de Ziua Națională a României, 1 Decembrie, dispozitiv cu decolare de pe Baza 90 Transport Aerian „Gheoghe Bănciulescu”.

 

***

 

Baza 90 Transport Aerian Otopeni ne-a întâmpinat cu o vreme rece, tipică începutului de iarnă calendaristică, dar fără probleme speciale din punct de vedere meteorologic. În afară de frig, ceva vânt și o ceață despre care știam că se va disipa în curând, vremea permitea zborul, și era clar că se va zbura cu toate aeronavele planificate, zbor fără restricții de vreun fel anume.

Odată formalitățile de intrare în bază executate, am pătruns în interior cu o nerăbdare crescândă, alimentată și de vederea avioanelor și a elicopterelor aliniate în depărtare, în fața hangarelor. Restul activităților pregătitoare a viitoarei misiuni de zbor au trecut în viteză, astfel că momentul multașteptat a venit, primind „undă verde” pentru a ne prezenta la aeronave.  

 

helo1

Sunt rare momentele în care întinderea de beton din fața celor cinci hangare ale Bazei 90 nu este acoperită de o multitudine de avioane de transport și elicoptere. C-27J Spartan și C-130 Hercules, AN-30 și AN-26, nou și vechi, vechi și nou, multe avioane active și câteva retrase din serviciu, dormitau în locurile de parcare așteptându-și stăpânii-oameni ca să le trezească la viață. Acum, special pentru această ocazie, numărul elicopterelor Puma era și mai mare ca de obicei, toate versiunile aflate în exploatare fiind prezente. Venite de pe aerodromurile Bacău și Mihail Kogălniceanu, elicoptere IAR-330 SOCAT și IAR-330 L Puma s-au alăturat variantelor M, VIP și MEDEVAC existente pe Otopeni, alcătuind un dispozitiv aerian apreciabil. Imaginea lor, aliniate față în față pe breteaua ce le este destinată, ți se imprimă pe retină, dar adevăratul spectacol îți este servit atunci când echipajele execută zborul de încercare, obligatoriu înainte de demararea activităților de zbor ale zilei. Este impresionant tabloul celor 16 Pume care se ridică pe verticală, zboară la punct fix, cu spatele și în lateral, se mențin în efect de sol, apoi aterizează atent, respectând regula conform căreia roțile duble ale jambei principale drepte trebuie să atingă primele solul, apoi cele ale jambei principale stângi, iar, în final, roțile jambei de bot.

 

helo2

Privim de la depărtarea impusă de normele de securitate a zborului dansul grațios al Pumelor, biciuiți de micro-furtunile stârnite de rotoarele portante și îndurând cu stoicism avalanșa de fire de iarbă uscate pe care curenții ni le aruncă în ochi. Frigul încetează să mai fie frig, iar arterele ne sunt invadate de adrenalină la gândul că vom zbura cu felinele acestea superbe!

 

helo3

Odată încercarea elicopterelor finalizată, ni se permite apropierea de ele, repartizarea în grija echipajelor fiind urmată de prezentări, strângeri de mâini și zâmbete largi din partea noastră. Fiecare dintre noi dă roată elicopterului cu care va urma să zboare, îl atingem, îl mângâiem, îi admirăm alcătuirea perfectă ochilor noștrii, îi simțim niturile aliniate în stranii simetrii, ne admirăm reflexiile în plexiglasul suprafețelor vitrate, adulmecăm aerul pe care-l emană și încercăm să ne stingem focurile nerăbdării cu calmul de care pare a fi stăpânit.

Furtuna de senzații din mine este ușor de explicat. Când ești pasionat de aviație, dar zborul nu este o a doua natură pentru tine, fiecare ocazie de a-l gusta este un moment aproape divin, este o incursiune într-o lume interzisă, dar de care ești inexorabil legat prin legături mentale. Zburând, legăturile mentale devin dublate de altele, senzoriale, astfel că ocazia de a cunoaște mental și senzorial zborul în plenitudinea lui, absorbindu-l prin toți porii, are o valoare greu de exprimat, dacă nu chiar imposibil.

Încercând să-mi înfrânez caii nerăbdării, m-am concentrat pe cele ce urmau. Safety brief-ul făcut de mecanicul de bord a fost urmat de echiparea cu o chingă specială, legată cu un cablu metalic de un punct de ancorare din podea, ce-mi permitea să mă mișc prin cabina cargo a elicopterului fără probleme și fără teamă că aș putea să cad prin portierele deschise.

După aranjarea echipamentului și luarea sub formă de împrumut a unei perechi de antifoane, am urcat la bordul elicopterului Puma și m-am așezat. Legat cu chinga, totul era pregătit, din punctul meu de vedere, așa că acum a început așteptarea ordinului de decolare. Nu a durat mult – cu toate că mie mi s-a părut o veșnicie! – și echipajul a început coregrafia precisă a pornirii. Mâinile li se mișcau cu precizie, cuplând contacte, apăsând butoane și rotind reostate, cei trei membri ai echipajului acționând ca un tot unitar.

Liniștea a fost spulberată de simfonia pornirii motoarelor și a celor două rotoare, sunetele în crescendo impunându-mi acoperirea urechilor cu perechea de antifoane. Senzația era indescriptibilă – acum, eram în mijlocul generatorului sunetelor binecunoscute, iar totul era diferit.

Imobilitatea podelei a fost înlocuită de o mișcare legănată, de parcă elicopterul s-ar fi așezat mai bine pe jambele scurte, dotate cu roți duble. Cele două rotoare au atins turația normală de lucru, astfel că frecvența legănării s-a stabilizat, și m-am surprins acceptând-o, obișnuindu-mă cu ea. Înțelegeam ce se întâmpla, așa că a trecut repede în normalul situației insolite în care mă aflam, cu altele luându-i locul.

Mecanicul de bord s-a ridicat brusc și și-a rabatat scaunul. A trecut pe lângă mine, mi-a aruncat o privire și mi-a făcut cu ochiul, apoi a coborât prin portiera din dreapta. Urma ultima verificare a elicopterului înainte de decolare, ritual ce, la aviația de vânătoare, se execută după rulaj și înainte de intrarea avionului la pistă. L-am urmărit cu privirea cum a dat un tur complet elicopterului, verificând vizual și prin palpare închiderea capacelor de vizitare, a ușilor celor doi piloți și a bușonului de alimentare cu combustibil, starea rotoarelor și lipsa scurgerilor de combustibil, ulei și lichid hidraulic. Totul era normal, astfel că a revenit la bord, reluându-și locul dintre cei doi piloți.

Ordinul de decolare a fost primit, iar o parte dintre elicopterele din jurul nostru s-au ridicat de la sol, în ordinea locului avut în formație. Nici noi nu am avut prea mult de așteptat, dar am savurat din plin momentul decolărilor, privind iarba dintre elipaduri cum se zbătea sub acțiunea șuvoaielor de aer dislocat de rotoarele portante.

Pasul palelor rotorului portant a fost crescut, iar elicopterul și-a început urcarea către aerul rece de început de iarnă. Momentul în care Puma își ia avânt pentru a țâșni către înalt este ușor de identificat, deoarece tonul simfoniei se modifică, iar vibrațiile se amplifică. Parcă simți ghearele gravitației cum trag către în jos de fuselajul elicopterului, și te surprinzi imaginându-ți că vibrațiile sacadate și mai puternice decât de obicei sunt zbaterile Pumei pentru a scăpa degetelor puternice ale gravitației Terrei.

Învingem forțele naturii și ne ridicăm din ce în ce mai lin, constant, înaintând către vest cu botul ușor picat. Furtuna de senzații din mine crește odată cu înălțimea, de parcă vibrațiile și zgomotul au trecut în mine, reverberându-se năuce de alcătuirea mea internă. Privesc pe hubloul portierei din stânga și văd hangarele Bazei 90 defilând cu viteză în creștere prin câmpul meu vizual, văd avioanele de transport rămânând în urmă, așa cum stau ele cuminți, aliniate pe bretea, și văd oamenii cum ne urmăresc decolarea, cedând acelui impuls vechi cât aviația însăși: oricâți ai fi trăit pe un aerodrom, oricâte ai fi văzut, sunt rare momentele când nu te uiți să vezi o aterizare sau o decolare – unul din multele reflexe de aerodrom.

Trecem șoseaua București-Ploiești și lăsăm Baza 90 în stânga și Aeroportul Internațional Otopeni în dreapta, urcând către înălțimea ordonată cu o viteză în creștere. Nu ne ridicăm prea mult, rămânem mult sub 500 de metri, astfel că panorama este grozavă.

 

helo4

Privesc cu ochii cât cepele caroiajul solului, geometria mută a construcțiilor și furnicarul de mașini ce defilează pe sub noi, pădurile în culori terne și apele ce oglindesc cenușiul plafonului compact sub care feliem aerul pâclos. Balansul Pumei îmi intră în vene, îl accept drept normal și începe să-mi placă mișcarea asta ciclică, în timp ce în minte mi se îngrămădesc imagini cu palele rotorului în acțiune. Le văd cu ochii minții cum se rotesc frenetic, ondulându-se prin aerul umed în timp ce îl calcă savant ca niște aripi în miniatură ce sunt, totul în parametri determinați de constructor, totul rafinat în zeci de ani evoluție a felinelor aeriene.

Virăm ușor, așa că îmi lipesc nasul de hubloul bombat, privind către în față. Dispozitivul de paradă începe să prindă contur, și văd elicopterele SOCAT și Pumele clasice în formație de câte trei, M-urile grupate cu Pumele MEDEVAC, și-mi place tare mult cămașa camuflajului lor cum se decupează pe fondul solului și prin aerul pâclos. Simt declicul declanșatorului aparatului foto, lumina nu-i prea bună, dar nici nu contează – zborul este bun, este dumnezeiește de bine aici și acum, sus! 

Pâcla prin care navigăm este deranjantă, părând a estompa detaliile multitudinii de siluete ale mașinilor aeriene ce strâng formația din ce în ce mai mult. Elicopterul din stânga noastră se apropie, umplându-mi cadrul. Echipajul pilotează cu ochii la noi, lentilele ochelarilor speciali din compunerea căștii MIDASH aruncând reflexe stranii pe care aparatul foto le captează impasibil. Puma cea de șapte tone, vopsită în camuflajul multitonal tipic, saltă pe curenții de aer, valsează pe toate cele trei axe într-un fel plăcut, dar care trădează nervozitatea masei atmosferice în mijlocul căreia toți evoluăm, și gândul îmi zboară la multitudinea de corecții din manșă și paloniere pe care echipajul trebuie să le execute pentru a menține formația.

Conform celor stabilite înainte de zbor, deschid portiera. Șuvoiul de aer rece ca gheața mă izbește în plin, și îmi ia ceva secunde până când ochii mi se obișnuiesc cu schimbarea bruscă de temperatură. Mă felicit în gând pentru faptul că m-am echipat bine, cu toate că frigul trece fără prea mari probleme de mănușile mele neintenționate pentru astfel de temperaturi. Mecanicul de bord mă privește, atent să nu fac vreo prostie, dar sunt ancorat bine, atât de elicopter, fizic, cât și de ceea ce trăiesc în acele momente, psihic și senzorial.

 

helo5

Zburăm pe la vreo 200 de metri, iar sub noi, marele oraș și localitățile din împrejurimi își văd în continuare de forfota obișnuită. Fără protecția ușii culisante, fără filtrul plexiglasului hubloului, tot ce există în afara elicopterului este perceput diferit. Masele de aer dislocate de rotorul portant pătrund în interior, în cabina cargo în care mă aflu, și dau o altă dimensiune celor pe care le înregistrează ochii mei, completând neobișnuit culorile terne ale naturii și construcțiilor survolate. Sunt pur și simplu îmbătat de zborul acesta, nu mai simt acele înghețate ale curentului de aer biciuindu-mi obrajii, uit de aparatul foto și declanșatorul de care ar trebui să apăs și mă las îmbătat de tabloul acela ireal.

 

helo6

Privesc dincolo de podeaua elicopterului, către în jos, și așa pot percepe cel mai bine viteza cu care ne deplasăm, după contrastul dintre stabilitatea argintie a metalului podelei și caroiajul spălăcit al solului, „terra firma” aflată într-o deplasare nebună, sfidând legi ale naturii cu ajutorul altor legi ale naturii. Corecțiile de cap sunt percepute demențial, înclinările planului elicopterului aducând verdele șters al copacilor pădurilor survolate în interior, în timp ce percepția vitezei devine și mai acută.

Spectacolul instrinsec al zborului este completat de un altul, o aterizare pe un teren ales din aer dintr-o zonă de așteptare, procedură normală și executată de fiecare dată pe timpul participării la Parada Aeriană de 1 Decembrie. Privesc instinctiv echipajul și îi descopăr încordarea, atenția crescută, capetele baleind între sol și aparatele de bord. Privirea mi se mută pe sol, și înțeleg enorma responsabilitate cu care se confruntă în acele momente. Terenul este înierbat, neregulat, plin de zone cu gropi și dâmburi. Încordarea este mare, una este să aterizezi pe o suprafață betonată și alta este să pui roțile pe pământ neverificat. Elicopterul coboară lent, în efect de sol, metru cu metru, către o zonă identificată drept plată și potrivită pentru a susține greutatea Pumei. Legănatul se accentuează pe măsură ce ne apropiem de sol, apoi roțile trenului de aterizare ating solul în succesiunea cunoscută – dreapta, stânga, față.


helo7

Abia acum ridic ochii și înțeleg spectacolul pe care l-am ignorat, absorbit de această aterizare: câmpul este plin de Pume! Toate așteaptă ordinul de ridicare în aer, feliind cu rotoarele aerul rece. Cel mai aproape de elicopterul în care mă aflu este un SOCAT, și, privindu-l aterizat pe acel teren viran, îi admir silueta perfectă și armamentul inteligent amplasat, îi înțeleg mai bine ca niciodată importanța ca armă aeriană, realizându-i letalitatea latentă pe care o emană.

Ordinul de decolare vine destul de repede, astfel că ne ridicăm culcând la pământ firele de iarbă palidă, și nu mă pot sătura de superba senzație a ridicării Pumei pe verticală, atât de perfecta îmbinare dintre legănatul specific de elicopter și vibrațiile scăpării din strânsoarea gravitației. Filtrate de căștile antifoanelor, zgomotele schimbării pasului ajungeau la mine, completând cu imagini cele pe care nu le puteam percepe vizual.

 

helo8

Încet, cu atenție, Pumele reintră în formație, escamotând trenul și pregătindu-se pentru survolul obiectivului zilei, și anume Palatul Parlamentului. Casele cu ciudata lor arhitectură modernă sunt înlocuite de clădiri de birouri din metal și sticlă. Trecem la verticala Aeroportului Internațional București-Băneasa, apoi, în dreapta noastră, recunosc clădirea atipică a Casei Presei Libere, domul Romexpo și cei doi mastodonți nou-construiți care-o păzesc, așa că deschid portiera dreaptă și privesc către în jos. Traficul Capitalei este impresionant chiar și de sus, râurile de mașini curgând sufocant în toate direcțiile, în timp ce melanjul arhitectural de nou și vechi compune un peisaj ce-ți captivează ochiul și te face să gândești că da, Bucureștiul este frumos... văzut din aer!

Zona Bulevardului Libertății apare cu repeziciune în vizor, parada militară este în desfășurare, iar o puzderie de oameni îi aglomerează lateralele și umple până la refuz Piața Constituției. Sute de drapele tricolor jalonează bulevardul și punctează masele de oameni și culorile închise ale tehnicii militare, spectacol plăcut ochiului pe care aparatul foto îl surprinde docil. Inima îmi tresaltă atunci când survolăm Palatului Parlamentului și marea de oameni din jurul lui. Privesc și înregistrez totul imersat într-o stare greu de descris și fac mari eforturi să mă stăpânesc, cenzurându-mi pornirea de a le răspunde și eu celor de jos, cei care ne salută trecerea cu semne frenetice din mâini.

 

helo9

Urmează un viraj larg pe dreapta, leneș, deasupra blocurilor bucureștene, spectacol care nu mă lasă să mă deconectez, ci îmi aduce în fața ochilor și a aparatului de fotografiat atât coloana de tehnică militară de la sol, cât și celelalte aeronave care ne urmează. Zborul la joasă înălțime, care-mi dădea impresia că avem toate șansele de a lua ceva antene de pe blocurile de 11 etaje, mă electrizează, ineditul situației dându-mi senzația că peisajul este dintr-un film, iar nu pură realitate, construită sub ochii mei de mâinile dibace ale unor oameni ieșiți din comun, dar numiți atât de simpli piloți.  

N-aș fi vrut să se termine zborul, totul era neobișnuit, dar, într-un fel, atât de natural. Informațiile pe care le aveam despre zborul elicopterului se mulau pe realitate, iar creierul nu se mira, ci doar simțurile, asaltate de trăiri insolite și atât de plăcute. Dacă aș fi crezut că aș fi avut sorți de izbândă, aș fi cerut echipajului încă vreo două-trei treceri, dar am fost nevoit să mă mulțumesc cu zborul de întoarcere la Otopeni.

 

helo10

Mecanicul de bord mi-a semnalizat să închid portiera, spre marele meu regret, așa că m-am executat și am rămas să-mi turtesc nasul de hubloul aflat în raza mea de acțiune. Am ocolit Bucureștiul pe la vest, am trecut o dată la verticala Bazei 90, am intrat în tur de pistă și am aterizat. Vraja s-a destrămat odată cu oprirea motoarelor, liniștea înlocuind furtuna de senzații.

M-am dezlegat și am coborât din elicopter buimac, nevenindu-mi a crede că am avut onoarea de-a lua parte la un asemenea eveniment. Incapabil de a-mi șterge zâmbetul tâmp de pe figură, am strâns mâinile membrilor echipajului, le-am mulțumit din suflet și puțin a lipsit să nu-i pup!

Am plecat de la Baza 90 Transport Aerian Otopeni privind în urmă la linia de avioane și elicoptere, întrebându-mă când sau dacă voi repeta fascinanta experiență pe care-o trăisem cu câteva minute în urmă, dar care încă se mai rostogolea prin mine.

 

***

 

Cu ce rămâi după zborul cu un elicopter militar IAR-330 Puma?

Rămâi cu un rezervor de senzații ce nu te vor părăsi prea curând sau, poate, chiar niciodată.

Îți rămâne imprimat pe retină felul în care elicopterul dansa tremurat pe curenții de aer, felul în care înainta feliind aerul și călcându-l, presându-l sub rotor, făcându-te să te simți ca într-un submarin mișcător în marea mișcare a maselor de aer.

 

helo11

Încă mai poți simți legănatul caracteristic al elicopterului și vibrațiile lui, încă mai poți vedea curentul de aer cald de la motoare, care curge în jos ca o perdea atunci când Puma este pe sol, acoperind totul cu o cascadă tremurătoare, o „Fata Morgana” ce pare că protejează fuselajul elicopterului de lumea exterioară. Îți rămâne imprimat în memoria afectivă mirosul de gaz ars din cabină, introdus de rampele instalației de climatizare, felul în care se simțea decolarea, ca o eliberare de sub tirania gravitației, ca o liniștire după tumultul vibrațiilor staționării pe sol cu motoarele pornite, și uruitul constant și liniștitor al motoarelor, filtrat prin pânza antifoanelor.

N-am să uit niciodată felul în care mă electriza desprinderea de sol, ridicarea pe perna invizibilă de aer, felul în care nu simțeam frigul curentului de aer la deschiderea portierelor și lipsa completă de teamă atunci când priveam caroiajul solului de sus.

Totul încă este în mine, ferit de pericolul contaminării cu praful viețuirii de zi cu zi, păstrat în locul special unde sălășluiește speranța, speranța că voi mai trăi astfel de momente și le voi adăuga acelor frânturi de viață din care izvorăște zâmbetul cu care fiecare dintre noi întâmpină o nouă zi.

 

 


Alina Larisa ZBARCEA

Alin IONESCU

Bogdan MOVILEANU

www.aripi-argintii.ro

 

Autorii doresc să aducă mulțumiri tuturor celor care au făcut posibilă conceperea acestui material prin aprobarea executării zborurilor cu elicoptere IAR-330 Puma (în special șefului SMFA, personalului BIRP MApN, BIRP SMFA și ofițerului de presă al Bazei 90 Transport Aerian), precum și echipajelor care au permis acestui vis să devină realitate.





Comentarii:

Nu a fost adaugat inca niciun comentariu. Fii primul care comenteaza!

Comenteaza:

Aripi Romanesti Muzeul Aviatiei Romanian Spotters Resboiu Povesti de aerodrom Pilot magazin Romania Militara Info Aviatie Aviatia.ro Pilot MIG Aviatia Magazin Fundatia Serbanescu Fundatia Cer Senin Fan Club Dorel Luca